zece. sau unsprezece. iulie

e cald. e cald si aerul conditionat din masina e stricat. sau fara freon. cine stie. are un fisait ... simpatic cu vremea, cind il pornesti.
e cald. va fi nevoie sa imi iau camasa de schimb. singura pe care o am calcata. e ciudat ca o sa merg cu ea, dar asta e. am vreme sa calc alta dar nu o fac.
plec. cald. prea aglomerat. carari pe care nu le stiu. pe sub pamant unde nu e semnal. nu stiu unde merg, dar sunt hotarit sa merg inainte pina la primul semn ca nu e bine.
trec de orasul asta aglomerat si doar caldura ma insoteste. opresc la o benzinarie sa imi iau ceva de baut. apa. si redbul. il beau acolo, in parcare. e rece si parca si caldura e mai suportabila. linga mine sunt niste spanioli. probabil plecati in vacanta. au un copil de citeva luni cu ei. el se urca in spatele masinii cu copilul in brate si pleaca mai departe. arunc cutia. ma urc in masina si ... ajung.
pe o strada laturalnica linga lac. imi schimb tricoul plin de sare cu camasa. ies din masina sa nu o sifonez cind o imbrac. ciudat trebuie sa fie pentru cei care trec pe acolo.
ma duc pe ponton. tineri care se zbat intre ei si lumea care ii inconjoara, cautindu-si disperati identitatea. un barbat intre doua virste, vorbeste la telefon cu cineva intr-o limba araba. e sfisiat de dor, de singuratate, de teama. cred ca singuratatea e ce-l sugruma.
pe cuburi, alti imigranti, femei asiatice sau cu trasaturi asiatice vorbesc la telefon. probabil au aceleasi ginduri, sunt definite de aceleasi bariere ca cele ale barbatului de mai devreme.
is pus pe mijloc. ma joc cu linia mediana perfecta care imparte podul din spate in doua, pontonul in doua si se oprespre in mijlocul podului din fata. raman sprijinit acolo de balustrada, intre cele doua lumi inchipuite. am vreme. sunt aici cu mult inainte.
e agitata in oras. e frumos chair. e prima zi in care simt ca este viata pe planeta. is sec de lacrimi, de dor, de orice mi-e drag in lumea asta.
trec citeva ore. nu vreau sa se termine.
se termina pe aceeasi strada dosnica, aproape ca in filme. am fost mereu un actor prost. de ce finalul asta trebuia sa fie bun? alerg pina in colt dar parca a intrat in pamant. e o fintana acolo. trec strada si ma intorc la ponton dar nu suport sa stau acolo. ma intorc pe marginea soselei si privesc apa care curge. nu e suficient de liniste acolo si nici de adinc.
plec. conduc nauc pe drumul acum negru. e trecut de miezul noptii cind ma trezeste flash-ul unui radar. cui ii pasa. incerc sa imi definesc starea. sunt doar o bucata de lemn. calda la atingere, plina si totusi fara viata. ca un ecran pe care se proiecteaza ceva. nu simt nimic, toate sunt parca agatate in fata mea, dincolo de mine, cunoscute dar in acelasi timp straine.