Friday, 2 December 2016

Rosu

Cindva am primit in dar un briceag. Din ala rosul, cu tot ce ii trebuie fara sa fie prea incarcat. Era in vremea in care costa cam cit un salariu. Era vremea in care nu stiam cum sa primesc un dar. Nici acum nu stiu dar nu imi mai pasa. Dar sa revin. Briceagul asta nu a fost neaparat cel mai drag obiect din viata mea dar, cumva, si-a facut mereu loc in bagajul meu. A vazut multe din fundul rucsacului meu. Mereu am fost atent unde il pun, sa nu il pierd, si, parca, mereu cind il puneam in bagajul de la cala aveam un fior de teama ca cineva o sa il fure. Inca mai am frica asta.
E plin de nisip negru briceagul asta. Nisipul e de pe o plaja pe care cu greu o pot identifica acum. Stiu unde e. O pot recunoaste. M-am intors de acolo cu nisip negru in rucsac. Sunt multi ani de atunci. Punga in care am pus nisipul s-a rupt si o parte din el s-a imprastiat printre haine. Briceagul era acolo iar filmul de ulei  dintre lamele lui a prins firele de nisip in el. Stiu. Pare ca e sfirsitul briceagului dar nu e asa. De atunci mi-e si mai drag. Nisipul ala parca i-a dat viata. Sunt multi ani de atunci. Rucsacul meu e inca plin de acel nisip. Nu l-am curatat cu adevarat niciodata. E in cusaturi, in tesatura sufletul lui.
Mi-e dor de nisipul ala. Mi-e dor sa stiu ce s-a intimplat cu el. 
Nisip din piatra unui vulcan. Se spune ca piatra unui vulcan are viata. Sau doar eu spun asta, nu stiu. Totusi piatra aia are ceva special. Intindeti-va pe ea si o sa vedeti daca va accepta sau nu. Piatra aia ajunsese nisip cauza marii dar viata nu ii disparuse. Era fin nisipul ala. Oare, ce faci, tu, nisipule?

No comments:

Post a Comment